cu lovituri de ciocan am spart
unul câte unul,
cercurile îngerilor copilăriei protestante…

dincolo de margini dantelate,
sub zid slinos, cu struguri împietriți,
câini despuiați de piele se sfâșie
pentru o limbă de prescură,

chiar dacă
pleoapele tale înfloresc violet,

aiurite ploi dansează-n părul tău adânc,

glezna albă-n cârpe-ascunsă
agață cheia unui vis ,

umbra lunii coboară timid peste cerul
din pântecul tău…

chiar dacă
palide brațe fâlfâie peste unghiile de foc
ale lumânărilor,
în cealaltă margine zdrențuită,
în țarcul cu panglici negre
unde crucile își lovesc sânii reci de coapsele-mpietrite
ale văduvelor iertate,

în timp ce-și despică cu grație piepturile
odată pe an,
(de sâmbăta morților),
să nască poze (ruginite)
cu răcani…