Frumoasă tare-i țara mea,
păcat că-i locuită.
Îmi place să mă plimb prin ea,
pe câmpul ei de catifea
de țară afrodită.

Frumoase locuri, țară, ai
din nord și până-n sud.
Deși pari regăsitul Rai,
de fiii tăi cu păr bălai
atâtea se aud.

Frumoase zone, un decor
ce-i binecuvantat.
Dar oamenii, în treaba lor,
în felul lor nepăsător,
atâtea ți-au stricat.

Când te privesc săltând pe munți
îmi spun "ce dulce țară!"
Dar fiii tăi ciudați, mărunți,
sunt oameni cu semețe frunți
ce fac orice să doară.

Te-ai strâns atom lângă atom
și te-ai format grădină.
Dar fiii tăi, mâncând din pom,
au renunțat la a fi om
și fug toți de lumină.

Frumoasă țară, fascinant
e totul și în toate.
Dar totul piere în neant
căci mulți au sufletul riscant,
mustit de răutate.

Atâția fii te jefuiesc,
eternă Românie.
Cu-același mod perfid, grotesc
stăpânii tăi te cârmuiesc
mânați de lăcomie.

Frumoasă țară cu minciuni
spre-un neam aproape mort
sătul de plâns și-amărăciuni.
Te-au condamnat stăpâni nebuni
drept marfă de export.

Frumos ți-e câmpul plin de fân
pe el când m-odihnesc.
Aș vrea s-adorm, lat să rămân,
să simt că nu mai sunt român,
să uit să mă trezesc.