Ai privit vreodată cu atenție
lumina soarelui de noiembrie?
Are reflexe de lacrimi de îngeri
strecurate pe furiș prin sita cerului...
Iar parfumul mortuar de galben și uscat
îngheață în clipele astfel luminate...
E o lumină de o tristețe aproape aristocratică,
de o resemnare nobilă și senină,
de o tăcere mistică și atât de grăitoare!
Aproape că te îndeamnă să o contempli
și să meditezi netulburat la tot și nimic...
O poți simți cum îți pătrunde alene în ochi,
mângâindu-ți timidă irisul,
ca un prea curând "Adio"...
Iar atunci când, sărutându-ți ușor surâsul,
voiește să-și încălzească neființa la răsuflarea ta,
se sparge în fiori de ceață mătăsoasă,
fericită parcă de a fi fost atât de aproape de suflet...
...Lumina soarelui de noiembrie?...
...Se aseamănă morții unei vieți încă netrăite...
...Și, ca și aceasta, își păstrează secretul
ascuns într-una din acele multe și nebăgate în seamă
lacrimi de îngeri, șterse pe ascuns cu dosul mânecii...