Am urcat pe scară până la Cer
Și am vorbit cu Bunul Dumnezeu.
E trist și-ngrijorat de ce gândim,
Cum calea dreaptă-n viață n-o găsim.
L-am întrebat: De ce visele pier
Și ce-i speranță-n om, urcă la el?
De ce ne lasă, să ne chinuim,
Uitând ce-i bun în noi și să iubim?
De ce sunt boli urâte pe pământ,
Create, tot de om, nu-i oare crunt?
De ce în locul Lui e banul zeu,
Schimbând un credincios în fariseu?
De ce-i puterea dată omului,
Ce crede, doar, în zeul banului?
De ce bătrânii noștri sunt uitați,
Sau, ca păpuși stricate, aruncați?
De ce există prunci abandonați
Și-ajung pe străzi cu pungi de coloranți?
El, mi-a răspuns, cu glasul înecat
Și-o lacrimă pe mine a picat.

Eu v-am creat din lut și Harul Sfânt,
Ca fericiți să fiți pe-acest pământ,
Poate-am greșit și eu, când v-am lăsat,
Liber arbitru, față de păcat.
Eu încă iert și-aștept să regăsiți,
Cuvântul meu, în care, să trăiți.

Am revenit cu-n scop, iar, pe pământ,
Lacrima Lui, s-ajungă-n locul strâmt,
La oamenii cei păcătoși, în gând,
Toți, ocrotiți de Rău, să fim curând.