e seară bunica își ține nepoții lângă ea ca o cloșcă
podul casei este plin cu povești –
ca niște fluturi de noapte ascunși
printre vechi ulcioare și războaie de țesut
în picioarele goale noi căutăm jăraticul cu care hrănește caii
bunicul ne ceartă că-i împrăștiem grăunțele
apoi ne îmbrățișează spunându-ne poznași

casa bunicilor e un loc paradisiac
în care trecutul și prezentul sunt două mirese la aceeași nuntă

bunicul are super-puteri
poate să cânte dintr-o frunză și să oprească ploaia
mama a spus că demult și bunicii au fost copii și acel “demult”
îmi vibra în urechi ca firescul început “a fost odată …”

cineva i-a furat pe bunicii-copii
și i-a schimbat cu acești bătrânei cu pleoapele tot mai grele
pe care doar zâmbetele noastre le pot deschide