Mă gândeam azi la tine,
la cât de departe ești de mâna mea,
care se mulțumește să mângâie
o amintire caldă și iubită, ce-i drept,
dar totuși, doar o amintire…
Uite cum trece Timpul printre noi,
numărându-și mătănii din lacrimile mele!...
Crezi oare că îmi este ușor
ca de fiecare dată când gândul meu
se oprește asupra ta, să simt cum în suflet
îmi explodează un răsărit dureros și strălucitor
al unui soare mult prea îndepărtat și fierbinte?
Nu, dragule, nu mi-e ușor,
mai ales când știu că tu reprezinți
- fapt de neînțeles pentru mine! -
singurul păcat pe care îl vreau cu adevărat
și care, cel puțin deocamdată, îmi este refuzat…
Și aș vrea atât de mult să te pot iubi mai aproape,
să am voie să te ating
și să reușesc să îți simt toată ființa, așa cum este ea…
Și să pot da socoteală pentru păcatul meu preferat,
pierzându-mi sufletul în focul răsăritului tău…