… continuam parcă să merg fără sens,
învârtindu-mă întrun cerc abandonat de alții,
numai cu gândul că odată și odată,
am să pot să părăsesc orice speranță,
și eliberat de inactivitate,
să regăsesc străzile orașului,
întunecate,
umede și triste,
rămășițe ale unor tranșee desfundate
de trecerile anterioare,
toate în căutarea unor măști ce au fost credibile,
dar nu credule.
Duritatea cu care mă lovește insuccesul
se repercutează asupra felului de a privi.
parcă am ochii împăienjeniți de lacrimi incolore…
… ele cad șiroaie,
fără să-mi ude obrajii,
fără să mă facă să am grimase grotești,
cu o singură obiecție…,
aceea
că dor mai tare ca o lovitură de teatru,
că le simt mai pregnant în mine decât orice teamă,
că le-am aflat greutatea în tone de nerăspuns.
… dar poate mai important,
că ele veneau de la nimeni,
că le puteam afla tristețea din palmele tale minuscule și drepte,
acelea pe care le puteai așeza cu grijă lângă mine,
în momentele de melancolie călduroasă,
când inventam un zâmbet pentru fiecare amintire neclară.