Prieteni, nouă ne-a dat Dumnezeu, ca pe o așchie între oasele frunții,
darul acesta: să ne vedem scena din urmă. Și-i mulțumim pentru asta. O margine
de drum, un braț de apă curgătoare, un cîmp deschis, văzute fiecare aievea.

Astfel, pășim cu îndrăzneală, știind că nu vom pieri.
Netemători de dintele șarpelui, de foc sau de fier, purtînd icoana decorului
ultim, ca o amintire vie. Iar cînd vom vedea înainte,
fiecare după puteri, cireșul negru sau pietrele albe din icoană,
vom păși neșovăielnic, ca unii care știu
că nu e drum înapoi.

Vom păși dincolo și-i vom mulțumi lui Dumnezeu pentru darul acesta,
cu fața-n țărînă, sorbindu-i colbul de pe gleznă.