La iruga verde din pădure
pe-adormitu-n zale, c-o siringă
noi, de braț, prin somn, l-am dus, să-l ningă-n
văi cu sirincși – solitudini pure.

Mai ții minte? Strâmt, ca-ntr-o carlingă,
apa-i ciuruia peste femure.
Luna-n iarbă – vânătă secure –
începuse vinul să-și prelingă.

Bâțâiau prin ochi niște-amintiri
inimile-și părăseau vecinii
și prin nervii liniștii subțiri

Ca o Groenlanda de actinii,
umbra lui (oceanică văpaie)
se-ntindea din munți până-n odaie...