agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4329 .



Cuțitul frate cu pixul
poetry [ ]
Să treacă fluturele

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Tama ]

2009-08-20  | [This text should be read in romana]    | 



Nimănui să nu i se rupă inima
de muzica neauzită
să nu i se oprească ceasul pe vreme urâtă
să nu i se termine chinurile

Să treacă fluturele pe sub gâtul arcuit
și nimeni să nu-l vadă
să caște luna de lene
și nimeni să n-o audă

Nu avem de ales între primul și ultimul drum
ci între un chin și alt chin
cuțitul e frate geamăn cu pixul
sora mea siameză tristețea
își înfige ghearele în obrazul lui Dumnezeu
săpând gropi pentru îngeri

Să nu blestemăm vulturii ce se înalță
cu bucăți din ficatul nostru
Să rupem un crin
și alt crin
cu mâinile nimănui



NUDIȘTII

Oamenii se împart în buni și răi, frumoși și urâți, slabi și grași, fricoși și curajoși, proști și deștepți, periculoși și nepericuloși.
Domnule, ești periculos? Nu? Domnișoară, ești periculoasă? Nu? Tinere, ești periculos? Stimată doamnă, ești periculoasă? Nu!

Nu știu nimic despre voi. Aproape nimic. Chiar dacă ați începe să vă scoateți hainele una după alta, acum, aici, fără a sta pe gânduri... Dacă ați rămâne goi pușcă în fața mea, nu aș putea afla mare lucru despre voi. Pentru că cel frumos se poate întâmpla să fie rău, cel urât ar putea fi deștept, cel bun ar putea fi gras, cel curajos ar putea fi prost, iar cel slab ar putea fi periculos. Fiecare din voi ascunde ceva, fiecare păstrează în adâncul sufletului un secret, fiecare are nevoie de haine pentru a-și acoperi goliciunea, fiecare vrea să se îmbrace cât mai bine, mai elegant, mai modern, dar se îmbracă după cum îi permite buzunarul.

Domnule, ce ai în buzunar? Domnișoară, de ce ai atâtea buzunare pe abdomen, pe coapse și deasupra genunchilor? Vă rog, scoateți tot ce-aveți din buzunare! Scoateți și puneți pe masă. Vă rog, nu vă sfiiți! Are cineva curaj? Mulțumesc, tinere! Ești foarte curajos. Þi-ai întors buzunarele pe dos! Ce ai aici? Un tichet de troleibuz, o brichetă, o prună, o bucată de creion, o chitanță, un leu, doi lei, oho! trei lei! Poftim, ia-ți leii înapoi, nu vreau să te jefuiesc.

Acum priviți ce am eu în buzunare! O grivnă, o scoică și... Nisip... iar nisip... încă n-am scăpat de nisipul Mării Negre... Abia m-am întors de la mare... Vara asta am revăzut-o... După zece ani... Marea... MAREA... Il mare...

Cu cine credeți că am fost pe litoral? Cu nimeni altul decât cu soțul meu. N-am să vă spun dacă e frumos sau urât, gras ori slab, bun sau rău, fricos ori curajos. Ar reieși că îl bârfesc. Tot ce vă pot spune e că nu este un om periculos. De aceea trăim împreună de atâția ani, de aceea m-am întors întotdeauna la el... Amore mio... Cuore mio... Bărbatul meu are ochi albaștri-albaștri. Uneori mai puțin albaștri... Alteori îmi par cenușii sau tulburi. Ca o apă tulbure...

Marea vuia când ne-am apropiat de ea. Vuu-u! Vu-u-u-u-u! Val după val se rostogolea spre mal și pliosc! peste picioarele noastre, peste pulpe, peste pantalonii mei de vară, ușori, comozi și cu un fel de broderii pe craci... De obicei eu nu port pantaloni, dar de data asta mi-am cumpărat o pereche de la piața centrală, tot acolo i-am luat și niște chiloți de baie bărbatului meu. El încă nu-i probase și mă temeam să nu se enerveze când o să-i vadă... Să nu se enerveze...

Am mers cât am mers pe dunga udă de la marginea mării, eu din urma lui... Cielo, acqua, sabbia... Am trecut de locul cel mai aglomerat al plajei, unde se prăjeau la soare trupuri de bărbați, femei și copii. Am ajuns la un depozit, unde câțiva tipi reparau o plasă mare, verde, întinsă pe nisip. Parcă erau niște muște care se zbăteau în plasa unui păianjen uriaș...

Am trecut și de locul unde erau priponite de mal niște bărci, ne-am cățărat pe un podeț alungând pescărușii de pe el, am sărit pe partea cealaltă, am scăpat sacoșele, le-am adunat, am mers cât am mers până s-au rărit cu totul corpurile bronzate și păturile pe care dormea câte cineva... Gata, oprește-te! Am obosit! Stăm aici, lume puțină, foarte puțină, liniște, soare, doar vuietul mării și noi doi... Nu! Zice soțul aflat cu vreo treizeci de pași înaintea mea... Mai mergem! O să găsim un loc mai bun! Mai liniștit, mai retras, cu nisip mai alb, mai curat...

Doar câte un cort se mai vedea pe ici-colo și câte un cearșaf sau o umbrelă singuratică pe nisip... Am strigat, am dat din mâini, i-am arătat soțului că vreau să mă opresc, dar el nu, uite-acolo malul vine pieziș spre marea însorită, acolo nu e nimeni, de acolo își va putea arunca undița în apă și va prinde guvizi, mulți guvizi sau poate un șalău...

Lasă-mă cu șalăii tăi!, am țipat de sub borurile pălăriei de paie. Nu mai fac nici un pas! Tocmai văzusem o tufă înflorită pe o dună de nisip. Eu pe duna aceea vreau să-mi întind pătura și prosopul, aici mă opresc, lângă tufa încărcată cu flori mici albastre... Flori... Fiori... Mi-am scos pantalonii, maioul, m-am culcat și am închis ochii... Nu mi-am dat seama când m-a furat somnul. M-a trezit bărbatu-meu: Stă unu' aicea în pula goală și tu lângă el! Da? Îți place? A lui îi mai mare decât a mea, da? Și fuga iarăși spre malul pieziș unde își pusese undița și îngropase o sticlă de bere în nisipul ud...

Tipul care stătea pe dâmb în poziție de drepți, la vreo zece pași distanță de mine, ținea un ziar deasupra capului. Avea fruntea înaltă, gâtul țeapăn, nasul coroiat și nu-i vedeam chestia. M-am ridicat în picioare și am alergat spre apă. Uf-f-f! Un val mi-a sorbit genunchii sub spuma lui, alt val m-a izbit în piept. Parcă mă întorceam în bulboana unde am viețuit cândva ca amoebă. Mă simțeam o amoebă. Așa înoată amoebele în oceanul planetar, apoi ies pe țărm, se transformă în moluște, apoi în broaște, în șopârle, în tritoni, brontozauri, dinozauri și după milioane de ani se transformă în oameni.

Mă luase amețeala, nu mai puteam rămâne nici o secundă în apă. Târându-mi picioarele spre pătura mea, l-am văzut pe tipul de pe dâmb. Stătea în profil, cu chestia total relaxată, o punguță cu doi bani. Și omul nu era josuț ori sfrijit, nu, dimpotrivă, înalt, solid, fără burtă, viguros, cu coapsele mânjite de glod. Un glod negru, curativ. Apoi el și-a uns cu glod genunchii, gambele, brațele și umerii, iar eu mi-am strâns pătura și m-am dus la soțul meu.

“N-ai rezistat?” “Nu”. “Am pierdut o jumătate de zi așteptându-te”. “Ce vrei? Am adormit”. “Mă doare capul”. “Și pe mine mă doare capul”. “Am nimerit pe plaja nudiștilor. Toți în jur sunt nudiști”. “Serios?”, zic eu. “Prima dată văd o plajă de nudiști!” “Vrei să plecăm de aici?”, îl întreb. “Nu. N-am treabă cu ei și ei n-au treabă cu mine”, zice soțul. “Fiecare are teritoriul său. Și noi avem teritoriul nostru”. I-am dat chiloții de baie și el i-a îmbrăcat. “Îmi vin! Mulțumesc!”

Oamenii se împart în buni și răi, curajoși și fricoși, periculoși și nepericuloși, albi și negri. Soțul meu a căutat glod curativ dincolo de dig, unde pământul mlăștinos e acoperit de o crustă de sare. A adus glodul într-o sticlă de plastic și s-a uns din cap până în picioare. E negru-negru, mai negru decât un african. Doar ochii îi lucesc.

La luce... Lumină... Învăț italiana. Sale... Sare... Vento... Vânt... Cielo... Cer... Sabbia... Nisip... Sole... Soare... Învăț italiana pe ascuns. Numai să nu uit cuvintele principale. Acqua... Acqua azzurrina... Cu doi de “r” - “azzurrina”... Nu plătesc pentru cursuri, învăț singură, dintr-un manual pentru începători. Soțul meu nu știe că fata aceea se uită la el. O nudistă. Nuda... Goală... Una ragazza nuda... Ragazza... Cu doi de “z”...

Tufa de spini de lângă pătura noastră se mișcă încet. Mă aplec spre ea și observ un păianjen cât pumnul meu. E așa de greu, că ramura cu spini se lasă și el cade pe pătură. Þip, o smulg de jos și alerg spre apă, o scutur. Păianjenul e așa de mare, că pare un crab. Dar nu poate înota. Se ține la suprafață doar câteva clipe, apoi nu mai poate lupta cu valurile. Spuma îl înghite, marea îl trage în adâncuri. Hai să ne jucăm de-a păianjenul!, îmi zice soțul și își îndoaie brațele deasupra mea. U-u-u! Bau-bau-bau! Dă din mâini și din picioarele rășchirate. Vrea să mă cuprindă, dar eu mă feresc, nu vreau să mă murdăresc. Tu știi că eu sunt un păianjen? Te-am prins în plasa mea. Hu-u-u-u! Te zbați ca o muscă în plasa mea!

Glodul negru se usucă pe trupul lui vânjos, pe umerii lați, mândria lui, umerii lați. Nero... Negru... Mio uomo e nero... Il mare e nera... Neagră... Ne-au furat-o!, oftează soțul și privește atent valurile mării. Ne-au furat Marea Neagră și Cetatea Albă! Eu nu-l ascult. A bombănit așa tot drumul cât am mers de la Chișinău până la Primorskoe. Aici l-am rugat să nu se ia de ucraineni sau de ruși, că-mi strică vacanța. Avem numai cinci zile de stat la mare și nu vreau să mă cert cu nimeni. De ajuns că m-am împăcat cu mizeria din pensiunea “Delfin”.

Soțul are pe cineva la Uniunea Teatrală și Uniunea Teatrală îi trimite încoace pe actori, la preț redus. Am plătit foarte puțin pentru foile turistice, dar când am văzut cocioabele din pensiunea “Delfin”, ne-am crucit. Chiar la intrare e WC-ul, cu rahatul fierbând sub soarele dogoritor. Tot aici niște robinete din care iei apă de băut, tot aici bucătăria. Dușul nu are nici un cuier, nici o poliță pentru săpun. Actorii îi zic “comnata straha”, adică un fel de “cameră horror”. Ei au botezat pensiunea “Coteț”. Trăim în Coteț. Bine că avem de petrecut doar cinci nopți. Abia aștept să ne cărăm de aici. Doar de plajă o să-mi pară rău, plaja e frumoasă, mai ales în locurile mai îndepărtate. Cea mai curată e plaja nudiștilor.

De fapt, la “Delfin” am văzut numai vreo doi actori cunoscuți. Unul poartă chiloți roșii, joacă la “Luceafărul”, altul e umorist, amândoi cu familii și cazați în maghernițe de lemn. Pe ceilalți nu-i cunosc. Poate nici nu sunt actori, că nici noi nu suntem. Eu lucrez la un birou de traduceri, iar soțul e cartograf. Face hărți … Nu, nu hărți politice! Asta mai rămânea! În politică oameni ca el nu rezistă. Toată viața face hărți fizice, a cutreierat toată Moldova. Zice că rușii ne-au tăiat arterele. Prutul și Nistrul sunt arterele țării, dar gurile acestor râuri nu ne aparțin. Ni le-au furat! Exact la gura Nistrului și a Prutului ne-au pus granițe. Ne-au lăsat să ne zbatem ca peștii pe uscat. Ce folos că trăim în bazinul Mării Negre? Ne dau voie numai să venim încoace vara, să plătim o cocioabă, să ne băgăm puțin în apă, să ne bâțâim pe mal, printre sticle de plastic și tot felul de gunoaie, să ne arătăm unul altuia costumele de baie... Și-apoi valea, duceți-vă acasă și picior de-al vostru să nu calce-aici până vara viitoare!

Vântul mă frige cu răcoarea lui amăgitoare, soarele se ridică spre zenit, undița vibrează în aer. Soțul fuge spre ea, o scoate cu sufletul la gură. Nimic! Nici un peștișor amărât. Unde naiba au dispărut toți guvizii? De șalău nu mai zic. Vrea să pună cârlige mai mari. Caută prin sacoșă cutia cu cârlige, răscolește tot, o răstoarnă pe pătură. Nu găsește cutia! Poate a căzut atunci când am sărit peste podeț? “Da, cu siguranță a căzut din sacoșă. Mă duc să văd!” “Așa negru te duci? Spală-te”. “Nu!” “Mă duc așa”. Pășește grăbit pe marginea mării, atinge norii cu umerii săi lați, cu capul cârlionțat. Nouri... Nuvole... Amore mio... Uneori îmi pare că seamănă cu un berbec.

Oamenii se împart în demni și umili, în fricoși și curajoși, în calmi și nervoși. Tipul gol cu nasul coroiat încă mai stă acolo pe dâmb, în bătaia soarelui. Mă mir că nu leșină, că nu face insolație. Nu se clintește, am impresia că a înțepenit cu totul.. Dar nu... Și-a mișcat o mână, apoi și-a întors capul... Nu cred că se uită anume la mine, poate a zărit o corabie la orizont... Lasă ziarul pe nisip, își umflă pieptul, face un pas, apoi încă un pas... Vine spre mine... Totuși, chestia lui e cam mică pentru un corp atât de solid... Mi s-a făcut jale de el. Un bărbat atât de înalt cu o chestie atât de... N-aș vrea să dau ochii cu el, nu, în nici un caz... Omul se oprește la o distanță respectabilă... “Skajite pojaluista, kotorâi ceas?” Iau mobilul, apăs pe un buton... “Dva!” “Spasibo!” Și se întoarce pe dâmbul lui. E primul bărbat, căruia îi vâd pula. Sigur, primul-primul a fost soțul meu. Până acum am văzut-o doar pe a soțului meu. Astăzi văd încă una și nu am nici o emoție. Atâta doar că mi-e puțin milă de omul de pe dâmb. Dumnezeu ar fi putut să-i dea una mai mare.

Pe dunga mării apare soțul meu. Flutură din mâini bucuros. A găsit cutia! Schimbă cârligele, aruncă din nou undița în apă. “Mi s-a părut ori ai vorbit cu tipul?” “M-a întrebat cât e ora”. “Îi moldovan?”. “M-a întrebat rusește”. De ce m-a luat gura pe dinainte? Trebuia să-i spun că n-am vorbit cu nimeni! Și încă în limba rusă! Soțul meu începe să sape o groapă în nisip. “Bate vântul, zice. Aici ne putem feri de vânt”. Începe să se enerveze... Îl las să sape mai departe și intru din nou în apă.

Noaptea asta am visat-o pe mama cu Somnul ei. Credeam că scăpasem de visul ăsta îngrozitor, dar uite că revine. Au trecut cinci veri de când mama s-a înecat. Și-a pus capăt zilelor după ce aflase că are cancer. S-a dus pe malul Prutului, și-a legat basmaua de o salcie, și-a lăsat sandalele pe mal și... s-a aruncat în râu... Primii ani nu puteam să vorbesc despre asta, dar acum pot. Nu credeam că o să pot vreodată să rostesc cuvintele “mama s-a înecat”. Acum vă vorbesc și nu-mi tremură glasul... Ba da, tremură un pic... S-a aruncat în râu și scufundătorii au căutat-o o săptămână întreagă...

Au găsit-o într-o văgăună, ziceau că lângă ea era un somn de vreo două sute de kile. Ne-au dat loc de mormânt sub gard, la marginea cimitirului, dar i-am plătit preotului și ne-a dat voie s-o îngropăm lângă tata. Nu am putut dormi multe nopți la rând. Tot venea în vis mama, cu hainele șiroind de apă, cu alge putrede pe față... Bâjbâia cu mâinile prin întuneric și de-acolo apărea Somnul acela enorm, cu mustăți lungi-lungi, care mi se strecurau în pat... N-o să-mi iert niciodată că am lăsat-o să se ducă la țară, la casa ei, după ce fusesem la oncolog... Trebuia să n-o las, trebuia s-o țin lângă mine. Nu mi-am închipuit că o să pot povesti cuiva despre moartea mamei, dar toate trec, și durerile trec. Nu, nu trec cu totul, dar se mai șterg, se potolesc... Și vine o zi când poți zâmbi din nou, când poți râde... Simți că te vindeci, încetul cu încetul.

Mama s-a înecat în Prut, iar Prutul se varsă în Marea Neagră. Poate că valurile îmi aduc niște molecule din râul ce curge lin pe lângă satul meu. M-am născut pe malul Prutului, dar nu învățasem să înot în copilărie, fiindcă era graniță, era sârmă ghimpată, cu grăniceri înarmați până în dinți. Mă tem de apă, cu greu am învățat să înot la orele de sport, la facultate. Înot ca un câine, doar capul e la suprafață, iar tot trupul se zvărcolește sub apă.

Vântul începe să bată mai tare, norii se aranjează într-o flotă care trece grăbită pe deasupra noastră. Soțul a terminat groapa, s-a vârât în ea și soarbe încet din sticla de bere. Îi fac semn cu mâna, vine și el în apă, se spală îndelung de noroiul negru, apoi se scufundă. Mă vede pe sub apă, mă cuprinde, țâșnim amândoi din valuri, sărim în sus, ca dopurile dintr-o șampanie. Încă mai e puțin supărat pe mine că nu am vrut să mergem azi în excursie la Cetatea-Albă, dar o să-i treacă.

Îl întreb de ce marea aceasta se numește Neagră. “Din cauza glodului negru?” “Nu.” ”Oare noi suferim mai mult decât popoarele din bazinele altor mări”? “Nu!” “Oamenii suferă peste tot. Iar după ce au suferit, se bucură și mai mult de viață”. “Știi de ce m-am îndrăgostit de tine?” “Pentru că am ochi albaștri”. “Nu! Pentru că ai poftă de viață”.

Pluta se leagănă pe valuri, soțul nu mai are răbdare să aștepte. Scoate undița din apă, o duce la pătura noastră, o lasă pe nisip. Își dezbracă chiloții și se culcă. Un adevărat nudist.

Eu mă uit la femeia care intră acum în mare. Parcă-i din reclamele de ciocolată. Bronz și aur pe pielea ei, șolduri late, abdomenul supt, brațele catifelate, sâinii de forma perelor, pasul ferm, valurile se dau în lături în fața ei. Bărbatul care o urmează are tenul mai deschis, oarecum lăptos, el împinge valurile cu mâinile ca să poată înainta. O ajunge din urmă pe femeie și o apucă de sâni. Ar trebui să-mi întorc privirile, dar mă uit țintă la ei de sub borurile pălăriei. Mai stau lipiți unul de altul câteva minute, el îmbrățișând-o din spate, săltând-o în sus, iar sânii ei se zdruncină deasupra apei. Deodată el se desprinde și aleargă spre mal. Chestia lui seamnănă cu un crenvurst cu vârful îndoit. Înhață șervetul, se învelește, aleargă pe nisip. Ce i s-o fi întâmplat?

Mă mai uit în jur și descopăr la umbra unui tufar ghimpos încă un grup de nudiști. Două fete și un băiat, foarte bronzați, cu pielea măslinie. Stau liniștiți pe cearșaful lor, nu se tem de soare, joacă domino. Lângă cortul albastru mai e o pereche, rezolvă cuvinte încrucișate. Dincolo de coasta piezișă, un nudist cerne apa cu o plasă, prinde crevete.

Ies în sfârșit din apă și mă întind lângă soțul meu. Dârdâi de frig. El trage de ața sutienului și o dezleagă. “Stai așa, cu sânii goi”. Mă culc cu fața în sus. “Scoate-ți și chiloții”. “Nu!” “Nu te vede nimeni. Suntem pe teritoriul nostru”. “Nu, lasă-mă, nu mi-i scot!” “Atunci măcar desfă-ți picioarele”. “Nu!” “Soarele nu a pătruns niciodată acolo”. “Bine... Dar tu nu te uita”. “Te-ai încălzit?” “Da.” Mă mângâie pe umeri, pe gât. Tresar când trece cu degetele peste gâtul meu.

Anul trecut un prieten îi spusese la o beție că s-a culcat cu mine. O minciună pe care el a crezut-o. Seara a venit și m-a trezit din somn. Tocmai adormisem. La început m-a mângăiat pe tot corpul, apoi m-a strâns de gât. Mi se oprise respirația, simțeam că mă înăbuș. Dar s-a oprit la timp, și-a descleștat mâinile... Am tușit, am plâns, apoi m-am liniștit.

Oamenii se împart în buni și răi, frumoși și urâți, periculoși și nepericuloși. Soțul meu se ridică în picioare, pula i se ridică și ea. Mă îmbrac repede cu maioul, trag pe mine pantalonii. El mă apucă de pantaloni, broderiile se rup. Pârâitul broderiilor îl trezește, el se uită în jur, roșu ca racul, se învârte în jurul gropii săpate în nisip. Își îmbracă șorturile, cămașa, înhață sticla de bere, o golește din câteva înghițituri. “Mă duc din nou după glod!” Bietul de el... I s-a făcut milă de mine. Pornește spre pământul mlăștinos și negru de dincolo de dig.

Eu îmi pun pălăria pe cap și scotocesc după o revistă pe care mi-o luasem din Chișinău. Citesc sfaturile medicului în caz de insolație. Pielea mă ustură, cu siguranță am arsuri. Vântul îmi suflă nisip pe sub maiou, pe sub bărbie. Părul mi-e îmbibat cu nisip, firele de nisip îmi scârțâie între dinți. Revista foșnește, se deschide, apoi iar se închide. O pală de vânt îmi ia pălăria și o duce spre dunele de nisip unde am dormit dimineața.

Tipul cu nasul coroiat a văzut și el pălăria zburând prin văzduh. Ea venea direct spre el. Dar n-a reușit s-o prindă. A apucat prosopul, l-a legat peste coapse și fuga după pălărie. Ea a căzut pe nisip, dar nu s-a oprit. Se învârtea ca o roată, vâj-jj, vâj-jjj! În sfârșit, omul și-a întins piciorul, a călcat peste pălărie. Ajunsesem și eu lângă el. “Pojaluista! Vașa șleapa!” “Spasibo!” Nu se vedea nimic prin prosopul strâns legat la brâu.

De după dig s-a ivit capul soțului meu. “N-am găsit glod. Hai să ne mai scăldăm o dată. Apoi plecăm”. Marea s-a tulburat. Vezi? Alge negre în formă de mingi moi, lipicioase, veneau tot mai multe spre mal. Poate din cauza algilor marea se numește Neagră? “Hai să sărim peste valuri.” “Nu, sunt prea înalte, mă tem!” “Hai să ne scufundăm”. “Nu pot”. “Încearcă!” M-a apucat de braț și m-a tras după el sub apă. “Las-mă! Nu vreau!” Apa îmi intrase în nas și în urechi, începeam să înghit apă sărată și mi se lipeau algele vâscoase de corp. Mi-am pierdut orientarea, nu găseam pământul sub picioare. Vroiam să-mi scot măcar capul din apă, dar o mână mă trăgea la fund. Dădeam din mâni și din picioare, apoi nu mai țin minte ce-a fost. “Deschide ochii!”, am auzit ca prin ceață glasul soțului. “Respiră!” Am deschis gura și am simțit cum îmi intră aerul în plămâni. Soțul mă scosese la mal, ochii lui păreau două găuri prin care se vedea albastrul cerului.

Cielo... Acqua... Nero... Vento... Bolboroseam cuvinte italiene, iar soțul nu înțelegea nimic. M-a ținut în brațe și m-a mângâiat până mi-am revenit. Nu e un om periculos. Nu a vrut să-mi facă rău. A vrut să mă învețe să mă scufund. Pentru că cine știe dacă la vară vom mai veni la mare. Cine știe ce va fi la anul. Totuși nu trebuia să alerg după pălărie, nu trebuia să mă duc la tipul cu nas coroiat, nu trebuia să vorbesc cu el, nu trebuia să-i spun nici un cuvânt.

Nudiștii n-au observat nimic, nu s-au mișcat de pe cuverturile și saltelele lor. A doua zi am venit iarăși aici, și a treia, a patra și a cincea zi tot pe plaja nudiștilor ne-am bronzat și ne-am scăldat. N-am mai vistat-o pe mama cu Somnul ei mustăcios. Soțul a renunțat la undiță, și-a cumpărat o plasă și prindea crevete. Iar eu repetam în gând cuvinte italiene...

Acum mă pregătesc să plec în Italia. Bărbatul meu încă nu știe. O să plec numaidecât în Italia, dar o să mă întorc. Întotdeauna mă întorc la el... Cuore mio... Amore mio... Îl iubesc pe soțul meu, avem doi copii mari, cu facultățile terminate, suntem fericiți, dar ne apucă uneori tristețea. Tristezza... cu doi de “z”.

Oamenii se împrat în cei care se dezbracă în văzul lumii și cei care nu se pot dezbrăca. Inevitabil, se mai împart în bărbați și femei. Te afli ori de o parte a baricadei, ori de alta. Nu există alternativă. Bărbații se împart în vorbăreți și tăcuți. Femeile se împart în guralive și tăcute. De ce v-am spus toate astea? Pentru că sunt o femeie tăcută. Nu-mi place să vorbesc, nu-mi place să turui. Dar anii trec și se adună prea multe lucruri de povestit. Mi-a venit și mie timpul să povestesc, a venit timpul să mă dezgolesc. Să vă mai spun ceva: oamenii se împart în cei care pleacă, cei care rămân și cei care se întorc. Dacă prounțăm aceste două cuvinte, “la revedere”, înseamnă că vrem să ne revedem.












.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!