Sunt patru...
Patru zile de când zgârii zidul acesta,
În speranța frivolă, dar cutremurătoare
Că voi găsi mânerul unei frunze.
O pojghiță de smalț a fostei planete
Ce cu sudoarea oaselor mele
Eu am plămădit-o în tine!

Sunt trei...
Trei planete mai pot să mai nasc în tine!
Ș-apoi ce-om face?!
Zidul... nici vorbă să-l zgârii!
Așchiile de piatră mi-au curs deja in trup și,
Hăpaie languroase,orice organ anacronic!

Sunt două...
Doua secunde mai am de trăit!
Sângele-mi gâlgâie incandescent spre o altă
Auroră bolnavă de colb si de călimări,
Înfrigurată de penajul triumfului valsând.

Sunt unul...
Sunt unul care mai zgârie zidul in căutarea frunzei de alăptat planete!
Carnea pe bitum zace-n sloiuri de alabastru,unghiile...
S-au tocit de scrijelitul pe zid.
O dâră mocnită de creier mai zace in locul statuii reci ce era.
Refluxul așchiilor o să o curețe numaidecât,
Și-apoi...
Apoi cine o să-mi crească mie planetele Vilnius?