Serafim pleacă la drum
El aleargă un stol de scobitori -i-a intrat soarele-ntre dinți
Serafim nu e înalt nu e om el doar gândește un copac s-ar înfige în umbra lui să dea rod
să aprindă luna
Serafim e nebun

Pe maica lui a știut-o
aducea apă în sat avea un anotimp lângă masa cu cinci picioare
Numai iubirea stă în lampa focului dinspre agapă- stai!

Serafim nu mănâncă rodii el are un câine însoțitor de soartă
De-ar ști Dumnezeul din câini câte ființe cu degete lungi stau pitite în mâini


Dumneata spui că ești surd olog de vedere ca în primul poem
Serafim nu se află
el îngrijește lumii și-i spală picioarele nu cumva din timpul ce vine să-i cadă uitarea