Deși am început de luni doar cu suspine,
La cinci minute de l-al tău ultim sărut,
Am avut o săptămână ce mi s-a părut
Că zilele-s senine și de lumină pline.

În week-end iar, am fost cu ai mei plecat,
Pe un tărâm de vis, parcă de toți uitat,
Cu pajiști vii, privindu-le, să nu te saturi,
Pline de mușchi gros, de parcă erau blaturi,

Și-n aer o mireasmă de otavă de otavă crudă,
În zori s-o simți sub talpă cât e de moale, udă,
Albine ce roiesc, din floare-n floare, zboară,
Și strâng dulceața lor, din zori și până-n seară.

Vlădeasa la apus, îl vezi, se pierde-n zare
Și veșnic lângă el, pitit, Muntele Mare,
Unde ești acum, a mea, tu norocoasă?
Să vezi o zare roz, și cât e de frumoasă.

Simt că prind aripi iar, și parcă mă ridic,
Pierzându-mă dinnou, în al tău dulce chip,
Because this is the poem that I want you to keep,
Adânc, din suflet, eu, doar vreau să ți-l dedic.

Mereu eși lângă mine, și vei rămâne-așa,
Și-ți simt ades sărutul, aprins, pe buza mea,
Și-o viață de va trece până te voi îmbrățișa,
Te voi aștepta cântând doar "baby, baby,(...), tu vei fi
.
.
.
a mea.