amantele fără chip
își mătură pașii lăsați în urmă
de-a lungul frunții mele
încrețite
ștergând odată cu trecerea
lor nesemnificativă
și regretul
de a nu-mi naște
decât cearcăne

rotulele îmi sunt moi
ca o budincă de oase
suptă printr-un pai
de un asfalt care se lasă
călcat în picioare
de răceala șablonardă
a zăpezii

mărul lui adam încearcă
să-mi penetreze gâtul
cu intenții de evadare
când îmi înghit saliva
ca pe un cub de gheață
iar tibiile îmi plesnesc
sub greutatea
unei raze pasive
de soare
ce-mi dizolvă trupul alb
imaculat

dintr-un ochi de antracit
storc o lacrimă
șerpuită gri
peste obrazu-mi
mâncat de săruturi plate
apoi cad pe spate
izbindu-mi ceafa de o
piatră de mormânt gravată
cu numele meu

moartea își dă unghiile cu lac
în timp ce-mi bea
pulsul
oferind viață unei femei
pe care nu o să o mai cunosc
într-o primăvară
pe care nu o să o mai trăiesc

un februarie târziu
marchează apusul verighetei
ce nu va mai degera inelarul
vreunei mirese
iar gândul că nu voi mai răni pe nimeni
satisface infarctul
pornit să mă înece în balta
propriei mele
singurătăți