stăteai fardat în lumina lunii
cu pudra selenară dinadins topită
curgându-ți încet pe buzele avare
în gura-ți ca o plasă de ceară înnegrită

așteptai ca ea să vină
și tâmpla să-ți topească
cu un sărut albastru
tăcerea s-o alunge
să fii iar om și iară
blestemul te ajunge
că ești doar o statuie de vremi înmărmurită