Plouă afară cu stropi mari și reci,
Se umflă pârâuri subțiri, lungi și seci,
Stau la fereastră, ascult și privesc
Turmele norilor în cer cum trosnesc.

După o clipă potopu-i oprit,
Soarele-n ceață se vede topit,
Razele lui după ploaia cea grea
Sunt ca-ntr-o noapte trimise de-o stea.

De la fereastră ușor mă strecor,
Ieșind afară surprind alt decor,
Care, în casă, fereastra mea
Nu-mi va putea niciodată reda.

Văd cum pământul de ploaie bătut
S-a transformat într-o placă de lut,
Cum apa curgând sapă-n a lui față
Iarba uscată chemând-o la viață.

La câțiva pași privirea-mi abat
Spre un copac cu vârful plecat,
Cu brațele lui atârnând în jos
Îmi pare atât de neputincios.

Căzându-mi privirea dintre-ale lui ramuri
Se-agață de scoarța-i roasă de vremuri,
Alunecă-ncet mai apoi pe pământ
Asemenea frunzei răpită de vânt.

Mi-atinge picioarele un tremur ușor,
În suflet gonește un străin fior,
Mă simt obsedat de acest copac
De parcă veșmântul am să-i îmbrac.

La fel ca și el de neputincios
Rămân cu brațele atârnând în jos,
Iar inima grea, de tristețe se-ncarcă,
Când viața cu greu mă încearcă.