Sunt zile în care doar ploaia îmi bate în geam
în timp ce gândul meu cutreieră aiurea,
în lumea impresiilor și al amintirilor
ce și-au înfipt rădăcinile adânc în sufletul meu;
mă simt pironit în propria neputință de a uita,
mă simt pironit în propria scuză
în care lașitatea și orgoliul mă îndeamnă
să caut motive.
Eșecurile curg cu sângele meu pângărit de dorințe
și visele veștejite se amestecă împreună cu parfumul tău
în malaxorul zilelor ucise de îndoială și regrete.
Alerg,
însă drumul se pierde înaintea mea într-o ceață deasă,
cuvintele rostite îmi rănesc tălpile picioarelor
și căutarea devine o tortură.
În timp ce cuvintele nerostite îmi despică inima,
valurile de iluzii macină țărmul pe care dorm
învelit doar cu umbra mea.
Unde este zâmbetul tău ca să-mi lumineze viitorul?

Alerg în sinea mea
căutând urmele pașilor tăi
ca să pot ajunge iar la tine,
dar drumul se oprește la marginea prăpastiei,
puntea a fost spulberată de tornada supărării tale.
Oare, strălucirea sufletelor noastre
mai poate înălța un arc de curcubeu deasupra abisului,
pe care să treacă dorința mea purtându-te pe brațe?