sunt lucruri de care nu te mai atingi, pipăitul se pierde
cum te pierzi când calci desculț pe o fâșie vulcanică
din loc în loc smocuri de iarbă, un verde exploziv
care îți sparge retina
te amețește, face totul vizibil

dar tot nu poți vorbi, sunt ipocriziile din cratere
care te amuțesc sau doar o lavă înghețată peste umerii
care ajungeau târziu
se lăsau în jos și peretele se dădea mai în spate
distanța asta de un braț, spațiul în care
de atunci nu mai încape nimic, nici iubirea
nici adevărul

doar o poveste pe care o tragi după tine, caravana
din care coboară mereu o femeie
fără sens, adună iarbă și pietre, bulgări de pământ ars
și se ascunde tot mai mult în el
ascultă fiecare sunet, insula pe care se refugiază
îi e îndeajuns pentru câtva timp
așteaptă

dar așteptarea asta are a cincea roată, trece printre
gropile umplute de lavă, de tot ce a fost până
să se stingă
iar drumurile rămân doar urme neclare
o dragoste fără oameni sau apă în preajmă și
nu o mai poți atinge, nu se mai vede nimic