dragă Luiza,
semafoarele erau ciudate
la naiba, se întâmpla ceva acolo
e clar, trebuia să fiu atent
erau întoarse
cum să-ți explic, dragă Luiza?
erau pur și simplu cu fundul în sus
adică niște bare verzi de fier și în jurul lor
pământul se lumina
verde, galben, roșu
era cam...
uneori nu-mi găsesc cuvintele, dragă Luiza
și atunci tac
și tăcerea devine cuvânt, un cuvânt care ți se așează pe piept
pe mâini, pe creier, ca un praf toxic
cum am citit eu într-o carte cu niște astronauți ruși ajunși pe Marte
o bălărie SF, dar mie mi-a plăcut, avea ceva așa care te ținea atent la dialogurile alea stupide
en fin, am început să îmbătrânesc dacă bat câmpii
sau poate că vreau să îți pară foarte interesantă scrisoarea asta
și să nu pleci iar ofuscată ca ultima oară că ai băut la masă cu un fraier care promitea mult
deci pământul lumina
roșu, galben, verde
și am înțeles că luminile alea se scurgeau pe inima mea ca o înghețată cu fistic
deși, dragă Luiza, eu nu am mâncat niciodată înghețată cu fistic
bun...
aici trebuie să-ți spun că vroiam trebuia să-și pun placa aia a mea cu
Alberto e ca un râu
ceva așa care te încolăcește și te bagă mereu la fund scoțându-te în aval mai cu multă poftă de viață
dai din mâini și din picioare haotic ca să scapi de murdărie dar până la urmă te obișnuiești cu el că e călduț
ca o franzelă pe care știi că poți mușca când nu mai ai nimic prin frigider
e cam clișeu, nu?

eu mai degrabă mă simt ca o baltă
un fel de Lacul Razelm secat pe jumătate
dacă intri în el există riscul
să te tai pe tălpi și să îți crapele pielea de la noroi
și să pută a provincialism
dar sper că nu-o să spui la toți că Alberto e cam băltos

hai că poate ai treabă și te rețin cu tâmpeniile mele
dă-mi și tu un add pe mess
sau ia numărul meu de la L și sună-mă

Alberto