Eu n-am să-ți stau umil în față,
Salutul, vorbele-ți târzii
Putere n-au peste-a mea viață,
Sîntem străini de-acum, s-o știi.

Tu ai uitat că libertatea
Nu o preschimb pe rătăciri,
Și-așa pierdut-am calmitatea
Pentru-al tău zâmbet și priviri.

Și-așa legat-am de-al tău nume
Speranța, visul tineresc
Și am urât o-ntreagă lume,
Ca mai adânc să te iubesc.

Poate acele clipe rare
Ce lângă tine le-am trăit
Le-am smuls chiar de la inspirare-
Cu ce mi le-ai înlocuit?

Poate-n divină insuflare,
În duh fiind convingător
Aș fi făcut minuni sub soare
Și-aș fi rămas nemuritor?

De ce-ai promis cu gingășie
Cununa să mi-o-nlocuiești,
De ce nu te-arătaseși mie
De-odată crudă precum ești?

Sînt mândru! Iartă-mă, iubește
Un altul, fii precum ai vrea,
Oricum destinul se rotește,
Eu nu pot să-i fiu sclav cuiva.

La sud, la muntele înaltul
Să îmi iau calea mi-e în gând,
Dar prea ne știm unul pe altul,
Pentru a ne uita curând.

De-acu voi căuta desfătul
Și-oricărei jurământ voi da, -
Cu toți s-a veseli poetul,
N-a plânge, ah, cu nimenea.

Și voi minți fără măsură,
Să nu iubesc cum am iubit.
Poți să mai crezi în vreo făptură,
Dacă un înger te-a mințit?

M-aș fi luptat cu-o lume-ntreagă,
La moarte m-aș fi dus nătâng,
Pentru ca mâna ta cea dragă -
Nebun ce sînt! - la piept s-o strâng.

Nebănuind nicicum dezmățul,
Sufletul ți-am întins durut;
Știai acestui suflet prețul? -
Știai - doar eu nu te-am știut.