Precum al său luceafăr blând
Coboară sacru dintre stele
Cu ochii săi cei negrii el
Făcea și noaptea să scânteie.

Purta spre lacuri luna-n ochi
Și se-oglindea în apa lină
O stea de aur avea-n păr
Și soarele-i stătea în mână.

Și dulce suspinau sirene
Când apa chipu-i oglindea,
Copacii se-aplecau spre dânsul
Și vântul parcă îi cânta.

Natura îi era supusă
Pământul țării îl iubea,
Iar el cânta cu vocea sa
Un dor ce inima-i răpea.

Era Mihai, copilul blând
Ce visul nu și-l mai oprea
Ce ne privea cu ochii săi
Și luna-n dar ne oferea.

Un suflet singur, chinuit,
Ce-a suferit în viața toată
Căci în zadar a încercat
S-o dobândească pe-acea fată.

Chiar vântul doina îi cânta
Și o purta spre largul mării,
Iar marinarii-l auzeau,
Dar doina, o dădeau uitării!

Fecioarele îl ascultau
Și-o lacrimă lăsau să cadă
Mihai, cu vocea sa firavă
Cânta a inimii baladă.

Ca abanosul părul său
În noaptea neagră-l ascundea,
Trecea pe lângă lacul său,
Trecea, dar nimeni nu-l vedea.

Ca o nălucă el umbla
Pe-acest pământ, rătăcitor...
Și stelele-i stăteau în păr,
Iar luna-i presăra covor.

Cu frumusețea sa era
La fel ca soarele în zare
Și fără să-și dea seama el
Avea o lume la picioare.