Când elevii au plecat,
Astăzi, după ore, -n clasă,
Parcă-aud un glas ciudat:
„Of! De mine cui îi pasă?”

„Cin’ să fie plângăcios
-Mă întreb- vreun băiețel?”
Când, deodată, văd pe jos,
Aruncat un caiețel.

"Sunt un biet caiet, vezi bine,
Și sunt tare supărat!
Am ajuns ca vai de mine
Și la colț sunt aruncat.

Ștefănuț nu mă-ngrijește,
Plânsul meu e în zadar,
Nici măcar nu mă-nvelește,
De aceea sunt murdar.

Filele-mi sunt îndoite
-Zise, cu durere-n glas-
Rupte și mototolite,
Câteva au mai rămas.”

Și încet, ca pentru sine:
„Geaba plâng, nefericitul,
Jerpelit, ca vai de mine,
Am ajuns să-mi văd sfârșitul.”