făceam prea mult caz de oasele noastre
bine că aveam în sânge câte un câine de pază. eu aveam un lup care mușca din singurătate
mă gonea din inimă urla în locul meu.
uneori îți trimiteam câte un mesaj
din dragoste din toamnă din orice ne-ar putea prelungi


apoi salvam liniștea făceam din ea marea neagră
alteori cântam până înnebuneam. în ospicii cântecul ține loc de aer.
respiram respiram cu plămânii tăi uriași

*

dacă știam cum e am fi rămas de atunci în sufletele goale pe mal

*

era frig ca în noaptea aceea în care căprioara îmi tăiase calea
oricât am încercat nu am reușit să uit că
eu plângeam și ea nu.
ea se încordase cu grație și-mi arătase drumul spre cer
nu am plâns niciodată așa. am orbit după aceea am orbit
dar lumea se duce încă la îngropare

*

am găsit un loc în care să te aștept

*

noi doi și această șosea care ne fură gândurile ne fură viețile
ni le aruncă în spate.
e bine
trecem