Se lasă seara peste sat,
Lumea-i trudită, s-a culcat.
Pe uliță sub felinar
Stă necăjit bătrân cobzar.

E obosit, mult a cântat,
Pe șanț tăcut s-a așezat,
Își freacă mâinile muncite,
I s-au umflat, sunt amorțite.

Mâhnindu-se pe viața tristă,
Aruncă banii din batistă,
Apucă cobza de gât iar,
Începe un concert bizar.

E un amestec de baladă
Cu simfonie prin ogradă,
E un amestec de țambal
Cu ocarină și caval.

Săteni se zvârcolesc în pat,
Pornește-al câinilor lătrat,
Se-aud și broaștele râioase
Orăcăind pe-a lor mătase.

Încep să ragă dobitoace,
O cucuvea deloc nu tace.
Prin rămuriș se-agită mierle,
Scot triluri, minunate perle.

Crește un molid în codru,
Cântecul îl face sobru.
Știe că din lemnul lui,
A dat glas cobzarului.

Stau în tinda casei mele,
Văd cum notele rebele,
Blând trimise de cobzar
Cad pe lacul de cleștar.

Iar, pe luciul apei line
Scenă-n nopțile senine,
În al valului balans
Nuferii se iau la dans.

Brusc iar liniștea se lasă,
Bătrânul pleacă spre casă,
Ca o umbră, e hoinar
Prin sat ultimul cobzar.

Își duce traiul la moară
Sub umbră de sălcioară,
Își face strune din ea
Și pană dintr-o lalea.

Fără cobza lui vrăjită
Natura e împietrită,
În zori s-a sfârșit magia
Ritmul nopții, poezia.