Auzi cocoșii, Petre, îi auzi?
Cum cântă de mama focului?
Degeaba i-am amenințat…
Mai întâi cu moartea,
Apoi cu viața, cu toată viața,
Că n-au cedat.

S-au suit în vârful casei să cânte,
După aceea s-au suit în plopi să cânte,
În fagi, în brazi, pe dealuri.
Acum au luat calea munților și de acolo
Vor iar să cânte.

Oamenii nu se mai tem de cocoși,
Umblă rătăciți unii de alții.
Cocoșii umblă în haite,
Nu se mai tem de revărsatul zorilor.

Într-o noapte i-am auzit cântând,
Parc-ar fi fost toți într-un glas,
Într-un cor.
Iar când și-au dat drumul
Ai fi zis că urlă lupi hămesiți
La lună.

Cocoșii se tânguiau de mama focului,
De mama noastră se tânguiau.
A fost o noapte dintr-aia pe care nu mai vrei
Decât s-o uiți…
Și nu poți, nicicum nu poți.
Îți venea să-ți blestemi zilele,
Să-ți dai duhul, numai să scapi!
Era cu neputință…

Of, dacă i-am putea face să tacă,
Să-i tăiem pentru vreo nuntă… ceva…
Un ospăț.
Altfel ne intră în creier,
Ne invadează conștiința,
Ni se preling prin vene ca mâzga lui Adam.