Sub geană de foc, privire pustie.
Lanț de petale ce-ncearcă să-nvie
Umeri căzuți de prea multe tăceri,
Speranța de mâine în ziua de ieri.

Nu te alung, de-ai venit prea devreme,
Sângele meu s-a grăbit să te cheme!
Pânza cuvintelor, palidă încă,
N-a ridicat o cetate pe stâncă.

Nu am aflat taina porții prin care
Durerile tale pot trece-n uitare
Și toate cuvintele mari ale lumii
Le înfierez cu stigmatul minciunii.

Simțisem că sorții cereau mult prea mult
Cu golul din suflet, ruină de cult;
Dar existai, n-aveam dreptul să-nchid
Drumul speranței în sete de vid.

Singurul meu adevăr nerostit,
Capăt de drum (început sau sfârșit?)
Doar pentru tine îi caut un loc
Printre ghețari de cenușă și foc.

Câtă putere mai ai să aștepți
Renașterea sevei în arbori inerți,
Arșița genei sădind rădăcinii
Jertfă petalei ce-și mângâie spinii?


Eu te iubesc cu un suflet ruină,
Tu mă primești într-un vis prăbușit
Ca să renaști din această lumină
Ce-nsângerează un sor ofilit!