noaptea, leul își poartă
prăzile în gură
el își duce propriul
cadavru la adăpost,
acolo unde
își dorește să moară,
pe câmpul ce arde scaieții
în bezna bătrână
sau chiar pe stânca albastră
care-i permite directa
comunicare cu luna.

blana îi lucește răcoroasă,
plutind dintre ierburi,
învelită în zodii
de zăpadă,
e albul care își ia zborul
din privirile oamenilor
și nostalgia care rămâne
sub pleoape
nedezlipită de cuibul
ochiului.

leul e mândru că a reușit să își supună
sângele, că l-a culcat într-o albie tare
și definitivă acum soarbe din fluturi
metamorfoza
oprită la mijloc pe fuse
în stadiul de mătase al cărnii.

mintea mea se-ngroapă
într-o gheață prea clară
când îl văd
sub lună, dar
leul merge nestingherit,
cu semne de cretă
și i le șterge
vântul.