E o neșansă a întâlnirii mele
când stăpânitoare nu mai ești în trupul tău
mai zdrobitoare decât mine, decât ochii mei
pe care-i ascund sub ochelarii vremii
ca sub o ceață mereu străină.

Să ne împărțim bucuriile, să plângem durerile
să le cântărim ori să le spargem în bucăți
până la despărțirea de noi și de ele
cum răul de bine, frumosul de urât.
Du-mi prezentul pe buza prăpastiei
picioarele desculțe să calce pietrele
trupul să se înalțe drept din suferință
tot mai înalt și mai subțire
să urce-n cer împiedecându-se de îngeri.

Să-mi spui că și tu ești o mirare
cu care mă minunez în fața stelelor,
că suntem un fluviu ce desparte munții
dealurile, câmpiile și tot ce stă-n cale,
că suntem o întâmplare găsită pe pământ
și nu căzută aiurea din cer
care se ridică și sărută lumina
prin luptă înfrigurată cu sine și restul
până la înălțarea definitivă.