când îți pierzi curajul, mai ales în mijlocul iernii, când deasupra zăpezii se zbate iarba netăiată, atunci nu trebuie să pierzi răbdarea de sub limbă, din dinți. acolo e încă vară și poți să vorbești, să pipăi dintele retezat acum 18 ani, să întrebi în câte zile ai mai simțit furia la fel ca acum, nu, să nu-ți pierzi capul într-o vâltoare nedreaptă în care ridici privirea și nu vezi decât corpuri străbătute de fire, corpuri întinse la uscat, corpuri stinse în var, toate corpurile pe care le-ai atins

și aburul furiei în rotocoale verzui. acesta e ultimul curaj: mergi câțiva pași înainte, te întorci și scuipi. vei privi multă vreme înainte de a linge, înainte ca frigul să-ți înghețe ficații , înainte de a șterge cu palma pentru a simți otrava din nou. s-o îmbraci ca pe o gheață, una care te apără de viscolul acesta stârnit din senin iar iarba se apleacă, se tot apleacă

să nu-ți pierzi otrava, dar nici să n-o lași să-ți fie aproape, mai ales când taci și tăcerea devine cea mai importantă femeie. în timpul menstruației, gura femeilor miroase puternic a sânge și asta știrbește din frumusețea sângelui, dar știm unde și cum natura noastră compensează ceva ce iubim prea mult

azi, marta mi-a atins din greșeală cerul gurii. degetul ei a fost foarte rece