N-am avut curaj să strig numele muzei la timp
Să ridică acest dig de singurătate aflat dincolo de mine
Să strâng in brațe lancea gândurilor ce se desprinde,
ca o pasăre călătoare, din tâmpla mea.
Sângerez, da sângerez, din toate craterele sufletului meu
Și-ar sângera și pământul de-ar putea întelege
Semnificația fiecărei picturi care curge din mine.
Să nu regretam nimic din ceea ce nu am trăit
Și n-am mai avea astfel ce să cautăm in cenusă
Iar viața ar fi doar o însiruire de întâmplari firești.
Aș duce mai departe rănile mele, cât mai departe de oameni
Le-aș răspândi in suflete făra memorie, făra auz
Reci ca la poli, niciodată sperând , niciodată iubind.
N-am avut curaj să aștept.