Aș vrea să pot să spun că îmi mai pasă,
Că aș lupta spre-a ninge bucurii
Pe golul răsfirat sub orice casă
În care Domnul uită de copii.

Nu pot, am întrebat de-atâtea ori,
Cu-ncrâncenare sau cu gând cucernic,
De ce-s atâția ochi întrebători
Și-un singur Dumnezeu atotputernic?

Nu pot, fiindcă n-am avut răspuns
Pentru sărmana, scumpa mea micuță,
Atunci când am zărit-o, pe ascuns,
Cum alinta o lacrimă-n ghetuță.

De ce-aș fi plâns? N-a fost durerea mea,
Eu doar cu nepăsările mai sânger;
Cunoști un paradis care-ar putea
Răscumpăra o lacrimă de înger?

Pământul naște iar marionete,
Iar lor le sunt lacheii sfinți și moși
Ce strâng, umili, suspinele în ghete
Sub cerul plin de zei neputincioși

Și jalnici, sub ninsoarea disperării
Ce nu ne-ar curge-n suferințe dacă
Ar fi un Dumnezeu al îndurării
La fiece familie săracă!