Iubesc toamna în care te-ai născut,
era atât de frumos,
fericirea plângea cu rouă.
Nu puteam să-mi reprim zâmbetele
ce stăteau în fața pictorului
ca adevărate modele,
pozând pentru eternitate.
Zugrăvea un instantaneu al realității.
Totul era o explozie de culoare.
Încă îmi amintesc arțarul din vecini
care te curta timid,
vibrând și foșnind nervos
la fiecare privire de-a ta.
De atâta emoție exploda
înfrunzind în Frunze de flori,
câtă risipă de culoare întru frumos,
câtă frumusețe suspina
de dragul tău!
Erau zile în care pământul
nu mai avea timp să-și facă rotația,
se pierdea în privirea ta...
Iar tu?!?... tu izbucneai într-un râs cristalin.
Rușinat, se ascundea în ploi de stele
aprinzând cerul pentru tine.
................................
Eram atât de gelos.
În taină îmi doream
să fiu aerul ce-l respiri
să pot să-ți pătrund
în adâncul tainic și de ne-pătruns,
să închid ermetic totul în tine,
să-mi ascund acolo visele
și cele mai tainice gânduri,
de teamă să nu se devalorizeze în timp.
(nepământesc gând)
Vroiam să mă descoperi
abia atunci când începea
să te roadă interiorul necunoscutului,
atunci când simțeai
acea dorință nedefinită,
când erai suficient de coaptă
încât să scormonești adânc în tine,
să cauți în profunzimea
vieții și a iubirii.
Acolo, tronam eu în așteptarea ta
de eternități cuprinse de nerăbdare.
(și mult am pierdut)
..................................
Invoc toamna care ți-a dat naștere,
care ți-a dat toată admirația lumii
dar care nu ți-a negociat destinul
ucigându-ți viitorul.
O invoc să-ți reconsidere ....of!
(zadarnic, durerea mi-o sufoc)
...................................
Trist rătăcesc prin toamnă,
demult nu mă mai tem,
știu clar:
e antotimpul eternului blestem!!!
Era o vreme-n care credeam că-i generoasă
e drept,
te-a dat pe tine-n dar
erai așa frumoasă,
și mi te-a luat.
Acum ești înger între ploi de stele
și mi le-aprinzi
când mult prea tare doare amintirea ta.
Acum sunt dezgolit,
pustiul mi se umple de groaznică durere
alerg febril prin gânduri
să caut mângâiere
și scotocesc avid.
Vreau doar o clipă-n care
mă-mbrățișai în minte,
mă mângâîai pe suflet
zâmbind apoi candid
Și ce surâs!

Nebun de prea mult dor
te caut printre morți.
Rămasa-m singur eu, în lumea lor
și plâng de dor
cerșesc cu patimă
să mor!