Aveam bărbia mai aproape de pământ
când am găsit omida.

Sora mea zicea că o să prindă culori nebănuite.

Am pus-o într-un borcan
cu capacul găurit
atât cât să poată lua puțin aer de afară,
i-am dat frunze o vreme,
eram singurul copil de pe stradă care avea un suflet în grijă.

Într-o zi s-a închis undeva,
nu mai zicea nimic,
mă sfida.

Noi așteptam cu sufletul la gură.

Apoi a prins culorile cerului
și ne minunam și eram fericiți,
aveam o magie în mâini,
nu credeam să existe altceva mai frumos.

Dar oricât de mult îl iubeam,
nu mai erau bune frunzele,
îi dădusem o lume atât cât putusem
iar el începuse să se izbească obsesiv de sticlă.

Nu înțelegeam de ce voia să plece,
că lacrimile mele nu îi dădeau viață.

„Dă-i drumul,
îi place aerul curat,
trebuie să trăiască printre flori.
Are numai o zi să se bucure de ele.
Dă-i drumul, frățioare,
uite! sunt mulți fluturi pe câmp.”

„Da! Dar acesta este fluturașul meu...”