Am mers de-a bușilea pe trepte umede
pe iarba cu rouă fierbinte, cu broboane
ieșite din șoapte repetate.

Gestul tău semăna mai degrabă
cu impracații pe rozete
cu atmosfere eretice
și pedepse capitale.
Ah, dureroasa apridere a rugurilor!

Poate doar așa pot fi acum
sinceră,
dezvelită de orice încercare de a te cunoaște
visând figuri geometrice
în șoaptele tale
prea calde...

Nu știu dacă banca din parc ne-a unit
dar fierul s-a incins și el
aici, în exteriorul catedralelor noastre
aici, unde ne e frig
și vrem.
Vrem, pentru că dorința apare când nu cunoști
în pași dirijați de luna -
nu cunoști îndeajuns.

Am crezut că poate greșesc..
Dar zâmbetul tău se distingea
arzând atât de sincer
în fumul de țigară
pe balconul de unde mă priveai trecând
in fiecare marți.

Marți, cu fustele mele lungi
și cămățile mele negre, cu privirea-n pământ
și cartea-n mână.
Așa rațională cum am devenit
n-am putut sa împart niciun suspin.
N-am subțiat nicio noemă.

Am văzut doar cum mor culorile
în mine, cum se macină semințele
și câștig doar cunoștințe rupte
despre evoluție,
comori spânzurate de temple
ridicate pe munți de aburi
pe care sar eu, singură,
căci mi-a murit poezia.


Și tu știi. De aia îmi zâmbești.
De aia nu-mi spui nimic.

Doar mă-ncălzești cu șoapte până
ce eu o să ajung, pe trepte lunecoase
la tine.