Mîntuire

Să nu vă mire moartea mea subită,
Nici viața-mi, prin iubire, risipită:
Iubitele mi-au fost mereu aproape
Ca sălciile lăcrimînd pe ape...

Aici e locul nostru-al tuturora,
Pămîntul ne e fratele și sora
Și-oricît de mult nu vrem a recunoaște –
Ea, moartea, hîda, urmele ne paște!

Trecem absurzi, prin anii chinuiți
Sau revoltați, sau mîndri sau cuminți...
Din Anul Unu te-așteptăm, Mesia –
El să ne mîntuie cu veșnicia!

Să ne-amintească că ne este Frate,
Că-i neam cu noi și pîinea Lui ne-o-mparte,
Însă nici El nu știe cît mai are
De împărțit din ea – la fiecare !