Hai să ne întâlnim după mai multe mii de ani
Când eu voi fi ulcele iar tu vei fi izvor
Când trupul va fi plumb, dar spiritul ușor
Ne va găsi de-a pururi năvalnici și puștani

Hai pleacă cu plecarea ta definitivă
Care mă lasă singur , stingher între orgii
În lumea desfrânată cu personaje vii
Care mă ispitesc cu vocea lor lascivă

Sau îmi vorbește iar, în stilul tău tăcut
Care aprinde-n mine speranțe, dor și focuri
Apleacă-te asupră-mi, lipindu-mă din cioburi
Un vas ciobit ce pururi nu va mai fi umplut.

Și-n noapte tot mai deasă te joacă de-a lumina
Ce vrea să retrezească zorii ce hibernează
Fii nostalgia neagră ce tace dar oftează
Fiindcă își vede jalea, dar nu își vede vina

Îți spun „adio” deci, nicicând „la revedere”
Și îmi rămâne numai să intru în pământ
Să te aud deasupra o clipă, suspinând
Până dispari de tot, cețoasă , în tăcere.

Și dacă – mi este un pic de frig în moarte
În golul ce îl lași când pleci spre altă cale
Dar tac și nu-ți opresc plecarea ta agale
Nu mai lăsa să-ți curgă cuvintele deșarte...