Stinge lumina, aprinde lumânarea, deschide geamul și închide ușa cu cheia în urma ta. Mă cufund în mirosul de trandafir al bețigașului parfumat și în aerul ce a învăluit camera. Privesc umbra amintirilor care se derulează pe peretele sufletului meu. Þigara se fumează singură, iar paharul se îmbată din aroma vinului. Viața nu e nimic altceva decât o scenă deplorabilă, cel mai ieftin teatru la care poți asista, dar și cel mai complex. Ritmul vieții trece la fel de repede cum se fumează această țigară…a mai trecut o secundă netrăită din viața noastră…Nimic altceva decât un viciu, care ne poate face bine sau rău… dar cum viciul este negativ…
Mă trezesc în zgomotul unor râsete isterice, în voci grosolane, în gânduri mărețe, într-o agitație surdă ce pare a fi doar în capul meu. Alunec pe-o pantă abruptă, pe care încerc s-o evit, dar soarta mă împinge într-acolo. Nu e nimeni care să oprească alunecușul, care să mă prindă de mână trăgându-mă înapoi, să țipe pentru a mă trezi la realitate. Singurul care țipă este înăuntrul meu, un sunet asurzitor, scârbit, dezgustat de tot ceea ce l-a adus în stadiul acesta. Va trece într-o zi peste asta, dar nu va ierta și cu atât mai mult nu va fi mai cald. E la polul opus, un drum lung și greu către căldură…
Sufletu-mi este o fantomă, îndrăgostită de vicii, de Rai, de Iad, de echilibru, de dezechilibru, de ordine, de dezordine, de haos, de întreg Universul…Nu fac nimic altceva decât să mai schimb o vorbă, să mai pălăvrăgesc, să mai trag un fum și să mai beau o gură din vinul “aromat” împreună cu fantoma aceasta ce tronează în fața mea.
Imi e dor de lucrurile mărunte pe care obișnuiam a le face și pe care azi nu știu a le mai face, îmi e dor de modul meu de a fi…azi sunt doar puțin modificată, îmi e dor să îmi mai petrec zile întregi stând culcată pe iarbă și admirând cerul, îmi e dor și-mi este frică de anii trecuți care nu se vor mai întoarce…Azi… azi sunt doar prea prinsă în banal, prea prinsă în realitatea ce nu îmi mai permite să visez, să mai fiu copil, urăsc să nu mă mai regăsesc, să mă simt stresată de timp, urăsc că nu mai pot trăi anumite momente care odată au făcut sufletul să-mi vibreze, urăsc să mă complac în starea asta banală, urăsc să mă pierd în cotidian, urăsc să mă pierd în prototipuri impuse, urăsc să mai stau să-i ascult pe cei din jur…mă obosesc, mă irita…
Mi-aș face aripi din lacrimile trandafirilor, aș fura inocența și puritatea îngerilor din Rai, aș bea din pocalul plin de nectar al zeilor, aș fura infinitul din Iad, aș fura libertatea acvilei, m-aș învălui în râsul sângeros al demonilor. Ceva în mine îmi zice minte-i pe acei tovarăși, joacă teatru, doar pentru a le hrăni mintea bolnavă.
Cu toate că disprețuiesc condiția umană, am învățat să conviețuiesc cu ei, nu să-i accept așa cum sunt, ci mai degrabă să-i iau așa cum sunt și să nu le mai acord atenția pe care obișnuiam a le-o acorda.
Inchide ochii, găsește-ți soarta, deschide-ți ochii, privește pe geam…ce vezi? Omul echilibrul dintre bine și rău…omul păpușa de pe scena teatrului…omul îmbinarea dintre Păcat și Inocență…omul care tinde spre perfecțiune cu fiecare zi care trece, întruchiparea păcatului și-a plăcerilor de zi cu zi…omul banal, dar a cărei față se schimbă la minut!
Privește cu atenție și i-a bine aminte! Toți suntem născuți din lut, modelați, și toți suntem la fel, doar că mulți dintre noi încearcă să mascheze sau să îngroape acestea! In esența suntem unul în toți și toți în unul!
Ironic și adevărat în același timp am ajuns să cinez cu fantomele…Recitind acestea observ că nu e decât teama, cât și dorința de întârziere a procesului de maturizare precoce din punctul meu de vedere.
Stagnarea, moartea și reînvierea sufletului…. Am menținut nivelul, am devenit cenușă, iar din lacrimile fade mi-am remodelat interiorul, de fiecare dată unul mai puternic.
Mai scriu un rând… mai trag un fum… mai inspir aerul profound….mai adun scrum…
Nu e nimic altceva, decât o altă foaie mâzgălită de cuvinte aruncate pe-o hârtie pătată de cafea, o altă filosofare târzie despre condiția umană, concepție poate puțin schimbată, înfrumusețată. Am încheiat oare acest examen, trecând la un altul? Cei drept mi-au trebuit multe foi consumate, cuvinte aranjate, idei îmbrăcate, paste terminate și nopți nedormite, pentru a realiza, pentru a putea urmări schimbarea mea, întocmai ca o problemă de matematică ale cărei formule le aplicam prost!