plângeam fără lacrimi

sub cerul verii

mă obosisem cautând
câteva cuvinte
în care să-mi încapă inima

toropit de zăpușeală

era prea multă arșiță
amândoi ne deshidratam

era o miză și singuri
doi invalizi
ne validam reciproc ideile

la masă sub vița de vie
visez cum plouă
și desenez o umbrelă
care mă apără de soare

timpul alunecă pe pietre
vocea ta sparge tăcerea
asfințitul este un pretext
să ne iubim mai devreme

păsăruici gureșe se hârjonesc
în praful cărării
grădina-i obosită
ca o femeie cu șapte copii

oricum
e importantă lupta între oameni
și propriile lor deprinderi

noi doar scriem
doi invalizi ne taie mâinile
ale tale sunt fierbinți și alungă tăcerea

chemări apar în inima strânsă
la atâtea invalidări de destin


sub sânii tăi se-ntinde podișul
la mijloc izvorul minunilor secat
și mai în jos abruptă valea
în care coboară berbecii lunii
să caute turmele de stele

strâng în beznă înfricoșat
pamântul sub tălpi
și mă privesc înghițind aerul
ca un pește aruncat pe mal
noaptea la pescuit pe râu.