Te iubesc ,mă crezi tu oare,fericirea vieții mele,
Prea te-am amăgit cu vorbe și te-am ridicat in stele,
Nu sînt laș, nu sunt nemernic,n-am avut nimic de-ascuns,
Insă, am crezut o clipă că tu ești de nepătruns.
Am crezut că-s vorbe goale toate cîte ți le-am spus,
Că la sufletul tău mare,te iubesc,nu e de-ajuns.

Te iubesc ,mă crezi tu oare...,o-ntrebare nefirească,
Dar cu multe ințelesuri pentru-o minte omenească.
Sunt un om care iubește,fericirea vieți-n sine,
E un ideal ce-l aflu oglindidu-se prin tine,
Șintr-o lume nesecată de concepții și idei,
A-și dori prin fericire ,eu să fiu de-asupra ei.

Te iubesc ,mă crezi tu oare,ce păcat că n-am răspuns,
Poate-s un copac lungindu-și ramurile mult prea sus,
Și la umbra sa nu vede veștejindu-se un crin,
Ce tot plînge și așteaptă ca să simți al său suspin.
S-au, chiar tu poți fi copacul,eu nefericita floare,
Ce-ar fi să gîndim o clipă,te iubesc ,mă crezi tu oare?