Pereții clădirilor miros a veacuri trecute.
Lipscaniul se demolează singur printre străzi pavate atent cu istorie.
Dau o fugă până în Argentin. Poeții sunt târzii și putrezi
La lumina brichetei și teancurilor de hârtii cu singurătate.
Am obosit așteptând să se reconstruiască orașul.
Clădirilor ancestrale le cedează genunchii
Și se apleacă, se supun conceptului de nou
și ipocrit.


Cultura se autodistruge. Istoriile se amestecă, se prăfuiesc
Odată cu înălțarea blocurilor cu geamuri lucioase.
Se vrea înfrumusețarea, se vrea instabilul, se vrea trecătorul
Vetustul se tencuiește cu zâmbete de secol XXI
Și oameni grabiti.

Vom râde câteva ceasuri la vederea prăbușirii noastre.
La colorarea vremilor monocrome de demult
La tehnologizare.

Curând nu vom mai vedea cerul
De înălțimea blocurilor cu multe etaje
De cenușiul fumului și grabei cotidiene
De praful ridicat de prăbușirea epocii.
Unde ni-s istoriile?