Când chipul tău e plâns de lacrimi
se ivește a fi o fereastră
umezită de stropii unei ploi.
Când ochii tăi afundați în lacrimi,
se ivesc a fi un lac de flori.

Când mâna te firav mă vă atinge,
se ivește a fi o ramură de vis.
Când privirea ta cu drag alintă
al meu trup solitar, veșmânt;
și doar o urmă ce-i cu timpul
în vidul ars din trupul tău cuvânt.

Când a tale vorbe sunt în lacrimi,
se ivesc a fi un lan de grâu,
un stol de vrăbii în ninsoare
sub un pod ce-i dărâmat de vânt.

Și doar o lacrimiă-ți mai cântă
dansând timid pe al tău obraz,
și urma ei ce-i dor și zâmbet
doar o lacrimă-n obraz...

Curând când totul va apune,
amurg pe chipul tău plăpând
și buzele-ți ce-s dor și suflet,
cântec trist, cântec rânjit.