De am țesut, prin vremuri, un macat
Neaoș, curat, cules ca-n sihăstrie,
Util, dorit și-aproape căutat
de lumea mea, vetustă-n ce-o să fie,
Eu tainei ocniță-i făceam, destin,
Când mă credeam o parte-n veșnicie.

Am celuit atunci trăirea în descânt,
Cu rouă-am adăpat raze de soare,
Curgeam din creste în șuvoi, ori sfânt
chemam prin rugă, Cerul, să coboare,
Să aflu țel, să știu ce-i sărbătoare,
Să cresc în rost cu aripi pre pământ.

Mai țes și azi ardoare din trecut
Prin vlăguitul rod al neputerii
chemat în van, fără ascult și mut
ecou uscat al flăcării și vrerii,
reverberează-n crezul revolut,

Un fals aprins din cearcănul durerii
Reverberează stins, pierdut ecou,
Într-un obscur… prevestitor al serii