îmi lipsește umărul drept
nu am unde să-mi așez lacrimile
mi-au ajuns până la poarta casei
intru în ele ca-ntr-un râu
mă învăluie curentul
nu găsesc monede să-l plătesc pe Charon

fără tine ochiul meu
și-a pierdut strălucirea
precum îngerul lui Da Vinci
izgonit din blocul de marmură
când se face noapte
porumbeii coapselor se miră
nimeni nu le mai dezvelește căldura

câtă dezordine în lumea asta
nimic nu mai e ca la plecare
acum știu
dorința aceea sălbatică
era doar un obicei rău
care ne alunga pe moment tristețea