dialog interior



tăcerile pe cărări
macină vorbe de dragoste

într-un minunat armistițiu
a mea stochează paradoxul
confecționat din reziduuri
pentru o panoplie cu sentimente

s-o atârnăm în odaia
unde punem la uscat mărturisiri
ieșite din uz atâta vreme cât
tavanul planetei este senin

tăcerea ta scornește un reproș
ca un monolog confuz despre a fi
atunci când totul ființează

pare un joc bizar în care patima
vestește apocalipsa lumilor nenăscute

precum adevărul vindicativ
spirite noi vor urla cântece revoluționare
despre iubire ca îndeletnicire pură

tăcerile noastre vor simți îndepărtarea
fiecare cu dialogul său interior rămâne