zeii mor sufocați
în umbra tranșeelor,
pe autostrăzile sângelui
hibernează vinovății,
azilele ierbii înalță ode
viermilor mântuirii,
stăm pe muchia nopții
despovărați de iubire,
gata în orice clipă să ochim
șoimii barbari ai somnului
interzis,
clipocesc în noi gloanțele
oarbe,
pe trupurile despădurite
navighează păduchii,
numai bocetul liniștii
ajunge până la noi,
în dimineața caldă
ca o coapsă de fecioară;
umbra femeii pe care am iubit-o cândva
levitează peste aburii cafelei cu lapte,
aflăm că un băiat din compania a treia
a murit sfârtecat de razele lunii,
chiar la ieșirea din pădurea de fagi,
dăm din umeri, triști că nu am fost noi,
brâul de lână al soarelui decapitează nori,
mitralierele soldaților sunt tot mai curate