"Stai pusnic blând, și-arată-mi calea
Pierdută prin ponoare,
Spre-opaițul ce-nvie valea
Cu rază-nbietoare.

Căci, fără stea și trist, colind
Cu pasul istovit
Prin beznele ce-și tot întind
Hotarul nesfârșit."

Strigă sihastrul: "Noaptea grea
N-o ispiti, copile,
Căci stafie păgână vrea
Să curme-a tale zile.

Fecior stingher-făr' de cămin
Te așteaptă al meu prag;
Tainul, cât mi-i de puțin,
L-om împărți cu drag.

Săracă cina cum e ea
Și patul din chilie
Și harul meu, și tihna mea
Ast' noapte-a tale fie.

Eu mieilor din văi nicicând
Cosap n-oi fi, nicicărui;
Din marea milă a Celui Sfânt
La rându-mi milă dărui.

Ce de prin munții mei bătrâni
Mi-aduc ospăți ușor:
Doar ierbi și hribi și rădăcini
Și apă de izvor.

Deci zvârle grijurile-n vânt;
Degeaba omul geme:
Puține-i trebui' pe pământ,
Și nu pe multă vreme."

Precum din ceruri roua plină,
Blând vorba lui pogoară;
Umil, străinul i se-nchină -
Și-au mers spre chilioară.

Departe,-n bungeții tăcuți
Stă dosnicul lăcaș.
Liman drumeților pierduți
Și celor nevoiași.

Acoperișul n-ascundea
Sub stuf cămări de soi;
Tăcuți, prin poarta de zăbrea
Intrară ceia doi.

Când truditorii mai fac loc
Și-odihnei pe-noptat,
Sihastr-mbie lângă foc
Drumețu-ngândurat;

Și blide cu fierturi de post
ÃŽi pune dinainte;
Apoi povești din căte-au fost
Îi deapănă din minte.

Spre haz, pisoiul cel ghiduÈ™
Învârte motocei;
Pe vatră cântă-un greieruș;
Din vreascuri sar scântei.

Dar vrajba clipei n-o prindea
Străinul neferice,
Căci 'l-apăsa durere grea -
Și lacrimi prind să pice.

Amoru pusnicu-i văzu -
Ecou durerii sale,
Strigă: "De unde, spune-mi tu,
În piept atâta jale!?

Din case mari ești alungat,
Silit să fi hoinar?
Sau plângi prieten ce-a trădat,
Sau dragoste-n-zadar?

Hei, bucuria pământească
E pleavă, pleavă-n vânt,
Și cei ce stau s-o prețuiască
Mai pleavă ei ce sunt!

Prietenia? Doar un nume,
O vrajbă-armonitoare,
O umbră a celor mari pe lume,
Nu-acelor fără stare.

Iubirea? Mai deșert cuvânt,
Un joc de tinerele
Azi mai dezmiardă pe pământ
Doar cuib de turturele.

Vai, suflet fraged, pe femei
Alungăle din gând!"
Dar, ia, văzu-n obrajii acei
O purpură urcând.

Uimit, nou farmec desluși,
Ca-n răsărit de soare,
Pe cer culori aprinse și
La fel de trecătoare.

Sfioșii ochi, involtul sân
L-spaimă rând pe rând;
Fecioara mândră, Doamne bun,
Grăi 'nainte stând:

"Ah, iartă crainica hoinară
Cu pașii nefericiți,
Ce calcă unde Cerul doară
Și tu sălășuiți.

Aibi milă! O fecioară calea
O rătăcește-acum
Din dragoste, cu numai jalea
Tovarășă de drum.

Pe Olt trăia bogatumi tată
Și averea ce strângea
Mi-o hărăzise mie toată -
Pe mine doar m-avea.

Un roi de tineri pețitori
Veneau la noi în case,
Vădind al dragostei vâltori
Curate-au micinoase.

Pândari în zestre, ceas de ceas,
Cu daruri dădeau zor;
Ci singur Andrei, fără glas,
Mi se-nchina ușor.

ÃŽn stri umil, ne-nzorzonat,
N-avea averi nici nume,
Dar bun era și cumpătat
Cum altul nu-i pe lume.

Când, în amurgul ca un fum
De dragoste-mi cânda,
El de-a zafirului parfum
Și viers dumbrăvii da.

Nici mărul dal ce-n Rai învie,
Nici roua cerului
Nu se-ntreceau în curăție
Cu gândurile lui.

Vai, roua, mărul ca de nea,
N-au viață cât vecia!
El farmecul le-mpărtășea,
Iar eu statornicia.

Ca un dintr-al Evei neam,
Cu gândul ușuratec,
Oricât de mult mă-nduioșam,
Râdeam de-al său jăratec.

Rănit în cuget, m-a lăsat
Trufiei mele, bietul
Și în pustiu s-ansingurat,
Și, vai, s-a stins pe-ncetul.

Mustrările de cuget, plânsul,
Le-alină moartea, poate;
Mă-nsingura-voi ca și dânsul
și-l voi urma în toate.

La groapă-i va să zac, smerit,
Să mor, căci greu mă doare.
O viață, Andrei mi-a jertfit,
Cu-o viață-i sunt datoare."

"Ferească Cerul!" strigă el
Și-o strânge-n brațe tare.
Ea, înfruntând pe omu-acel,
Crezu că-i arătare.

"Stai, Angelina, chip iubit,
Tu vraja mea, și cată;
Sunt Andrei, și-am redobândit
Iubirea-mi minunată.

Stai, dragoste, la pieptu-mi stai,
Și grijurile lasă;
Nicicând nu ne-om desparte,-așai?
Crăiasa mea frumoasă.

Vom viețui iubind senin,
Și inima-mi curată,
Cu cel din urmă-al tău suspin
Va înceta să bată."