cangrena nopții îmi vindecă amintirile
împletită cu panglici de roze
pășind pe treptele infinitului,
la ultima poartă de cleștar
mă scufund în nămolul râului Styx
prin rana deschisă a cuvântului.

de ce mijesc lacrimile pe obrazul curcubeului?
și de ce ploaia îmi rostește gândurile?
cu diferite măști, în diferite ipostaze,
pleacă și revine mereu, mereu,
șoptindu-mi la ureche o mie și una de rapsodii.

am parat lovitura ultimului nonsens
cu pulbere de diamante negre
sub zâmbet îmi ascund ploile
pe umăr mai port un singur înger palid,
răbdare, răbdare, îmi strigă ecoul,
de undeva din gropile neantului,
ce păcat, că ploaia mi-a putrezit și zâmbetul…