E vremea-n care Trecutul se inalta...
triumfator, razboinic, zambeste-n spatele armurii.
Cu ochii grei, cu glasul grav il strig pe nume,
il las sa se-oglindeasca in ale lacrimii oglinzi.
"Saruta-mi ochii, nu mai vreau sa ma trezesc...",
ii spun incet strangand in dinti acelasi vesnic obicei...
si-atunci din linistea impunatoare, din plans prelung
se naste-un urlet, ca un scartait metalic
ce rupe-ntreaga lui armura in fiare vechi, nesclipitoare.
Ramane dezgolit acum de masca un trup uscat,
un trup bolnav cu urme-adanci, cu rani nevindecate.
Pe chip de prunc doi ochi demonici, acoperiti de negru,
privesc spre mine cu strafulgerari dracesti.
"Imi ceri cu-atata usurinta de mine sa te lepad?
Tu crezi cumva ca fara mine esti altceva decat un simplu gol?"
Cobor privirea tremurand si strang din pumnii inclestati.
"Exista oare un gol mai mare decat cel ce ma-nconjoara?",
intreb eu rar, cu buzele-amortite, usor plangand...
Cu pasi grabiti s-a napustit spre mine si i-am citit pe buze:
"TU esti tot ce te-nconjoara! Tu esti Aer, Apa, Foc, Pamant!
Tu esti aceea ce din mijloc de infern mai poate rodi!"
Si-atunci simtindu-mi venele pulsand, ii prind in mana gatul
si dintr-o adanca, dureroasa rasuflare ii strig:
"Iar tu, blestem inveninat, tu esti pruncul meu?"
"Nu, nici gand!" imi suiera printre dintii sparti,
dezveliti de buze mici, crapate, insangerate...
"Vezi tu... eu sunt rodul urii... tu esti sora mea..."