E iarnă... e decembrie, zece.
Soarele se-ndreaptă spre culcat
Și-ndat’ dispare-n haos peste-un munte.

La pol opus, spre est, miraj:
În auroră, luna plină
Înalță-ncet sprâncenele de raze.

De după piscul cel mai ‘nalt,
Acoperit de-un alb argintiu,
Răsare ea, ce-n noapte-i un alt soare.

Mirajul serii îl admir...
Fixez imaginea în minte.
Cum de-mi lipsește mașina de filmat?

Departe-un pisc înzăpezit...
Stânga, dreapta, alte creste sunt...
Deasupra lor, plutește luna plină.

Și-al meu prieten e-ncântat
De zâmbetul senin al lunii.
De n-ar fi frig, am sta pe loc... o noapte.

Merge-n pas grăbit, pe creste,
Cu viteza noastră de motor,
Până când... dispare-n roșiatici nori.