Și cântă surd în tâmple același sunet trist și gol.
Glăsuiri în harfa vidului,
cântec domol...
difuză rapsodie în fărâme de nisip
ce-acoperă găndul.
Fantomă înecată-n al clepsidrei chip
ce-și uită mormantul,
și bântuie-ncăperi mucegăite,
iatacuri putrezite,
palatul minții mele...
Și cântă surd în tâmple același sunet trist și gol.

Flori de crepuscul se scutura-n briza uni vagi chemări.
Glăsuiri in harfa vidului,
șterse cântări.
Tonuri dezacordate dinspre ferestre cenușii
cu geamuri sparte,
două năluci fără de umbră ori trecut,
clipiri secate
de rațiune ori de sensuri,
două eresuri.
Ochii mei pierduți
văd flori ce-și scutură crepusculul în briza unei vagi chemări.

Sunt zgomote de beciuri ude și urlete de gol mormânt
Glăsuiri in harfa vidului,
fără cuvânt...
Pete de culoare se frâng în neant
și se șterg pe veci,
iar ceasul ce bate cu ritmu-i pedant,
cu limbile reci
sfințește eresuri și surpă palate
din fire-nnodate,
din tot rămânând,
doar zgomote de beciuri ude și urlete de gol mormânt...